Nameti

Cum va spuneam, a nins si pe la noi!

Pentru cateva ore, joi, cartierul arata ca-n Paradis, sau nu chiar, caci anul acesta s-a lasat si cu trunchiuri de copaci prabusite peste alei si peste masini… Devenise cu adevarat dificil sa te strecori prin unele locuri.

Apoi, masinile (dupa care la inceput dadeai cu tunul, as fi vrut si eu sa dau de un taxi si n-a fost chip) au inceput, una cate una, sa murdareasca drumurile si drumeagurile, trezindu-ne la realitate.

Pentru azi si maine se anunta noi ninsori.

Copiii vor fi din nou in extaz, uitand (unii) drumul catre sala de clasa!…

Noi absente vor umple cu gratie niste rubrici, si primele lucrari din acest an se vor intoarce imbujorate de note inapoi in mainile “educabililor”…

Alte noutati de pe frontul de sud:

Invatamantul romanesc e inca axat pe duritate si impunere, nimic nu se clinteste de jde ani.

Ne lipseste acut, tuturor, iubirea.

Avem prea multa tehnologie  si prea putina compasiune, si ce e mai grav, simtul umorului e pe cale de disparitie!

Fabricam mici genii pe banda rulanta, fortandu-ne piticii cu matematici grele ca pietroiul, cu meditatii de la clasa I, cu olimpiade si concursuri ambitioase care sa le certifice capacitatile mentale dezvoltate si care sa faca din ei oameni!

Noi, romanii, nu stim sa punem punctul pe “i” si sa ne cerem drepturile. Ne aliem cu minciuna si acceptam mai usor spiritul de turma decat logica bunului simt!…

Dar las’ ca maine va ninge iarasi si nu va mai conta!!

 

De etapa

A nins si pe la noi, prin sudul imprimavarat ce mirosea deja a zambile de vreo saptamana. In sfarsit, spre bucuria copiilor si nu numai!…

Un ghiocel in cancelarie ne zambeste zi de zi, ca un semn abstract de intrebare, cu petalele generos desfacute.

Copiii au avut olimpiada pe scoala deunazi. Un boboc de-a cincea mi-a marturisit, in legatura cu niste sume mai lungi de numere: “Imi venea sa le adun una cate una, dar erau cam multe!!”…

Am zambit. Dulce inocenta!

La Bucuresti oamenii ingheata pe strazi si asteapta sa se savarseasca schimbarea.

Mananc si plang, apoi imi sterg lacrimile. De ce sa plang? Lor le-a ajuns cutitul la os… La mine doar se apropie.

Luni seara am avut sedinta cu parintii la gradinita.

Am incheiat ziua impletind in snur trei panglici: rosu, galben si albastru, ca sa i-l cos apoi Mariei,  in mod estetic, pe bluza cea alba. Pentru ea asta se numeste “patriotism”, fiindca asa le-a spus “doamna”.

Inca ne indoctrinam copiii. Uneori radem si noi de ceea ce ii punem sa faca sau sa spuna. De ce nu rupem cercul acesta odata? De ce nu renuntam la zorzoane?

Tacere, inertie.

O strang in brate si-i ascult inima, cea mai frumoasa melodie a vremurilor, scrisa special pentru mine.

De etapa…

 

De-ale casei

O lume miniaturala care o imita la perfectie pe cea a adultilor.

 

 

 

Daruri

Cele mai multe daruri ni le facem noi singuri noua, si aici vorbesc despre modul in care intelegem sa privim viata si tot ceea ce ne este dat pe parcursul ei.

Orice eveniment poate fi privit, asemenea unui cristal, din mai multe perspective.

Orice om este o combinatie de intentii si de actiuni, dar ceea ce-l face sa fie Om este calitatea gesturilor sale frumoase.

Concluziile care se detaseaza au mai multe culori interesante si incitante, in functie de fateta privita.

Multumesc, Cafeluta, pentru dedicatia ta!

Mi-a mers la suflet si o transmit mai departe.

 

 

O zi

Inca un pas pe spirala ascendenta a Timpului…

Va dedic voua tuturor, prieteni dragi care-mi treceti pragul, cateva acorduri sublime.

Sper sa nu-mi pierd vreodata starea de gratie pentru a le trece prin mine, din prea mult compromis cu Viata.

 

 

 

 

De-ale oltenilor

Asa erau altadata Revelioanele la televizor, si le asteptam an de an cu sufletul la gura!

Nu s-a mai nascut alt Nea Marin de-atunci…

Dar sufletul lui de oltean get-beget va dainui de-a pururi pe meleagurile acestea!…

Un simbol pentru toti romanii adevarati!

Binecuvantare

Azi mi-a fost dat sa descopar o serie de interviuri extraordinare, cum este si acesta:

Ma simt binecuvantata!

Poate ca nu intamplator azi este Duminica!…

 

Minciuni

Sunt unii oameni care traiesc toata viata lor intr-o minciuna continua despre lume si despre ei insisi.

A vrea sa afli adevarul presupune “un colet” de smerenie si de umilinta pe care nu oricine e in stare sa si-l ridice de la oficiul postal al Vietii.

Minciunile, odata acceptate, incep sa impleteasca, veriga langa veriga, o intreaga plasa, in care multi fluturi exuberanti si multicolori isi gasesc sfarsitul, crezand ca au ajuns in Paradis.

Ce adevar traieste fiecare dintre noi este, desigur, o problema intima si personala.

Dar daca drumul catre Adevar pe care il alegem este bun, atunci el ar ar trebui sa se intalneasca intr-un anume punct cu al tau si cu al ei, si cu al lui… Acolo, in luminisul uitarii si al iertarii, al reconcilierii.

Universul minciunii este straniu de perfid, el imita cu o fidelitate extraordinara realitatea: o hidoasa si mareata opera de arta, un tablou in care multi consimt cu bucurie naiva sa-si afunde pasii, ratacindu-se pentru totdeauna.

Mainile intinse din peisajul grotesc de imbietor nu le mai poti prinde, glasurile ce striga de dincolo de panza sunt mute si pierdute in vartej, pentru o particulara si marunta vesnicie, indexata automatic in N sau, si mai periculos, in ceva mai dens de-atat…

Ganduri de ianuarie

Ma tot indemn pe mine insami sa fiu calma si inteleapta, sa degust cu cumpatare si luare aminte fiecare clipa.

In loc de asta, uneori mai alunec si eu pe langa, ca tot omul.

Ieri am fost in fierbere toata ziua, fara sa-mi pot explica de ce.

In astfel de zile, ma joc de-a surfingul pe valul vietii, vrand sa ma mentin mereu deasupra spumei, sa nu ma contrazica nimeni, sa am eu ultima vorba ce vibreaza imprejur.

Valul perfid si transparent al orgoliului imi inconjoara umerii tocmai atunci cand ma autoiluzionez ca (poate) am mai urcat o treapta pe scara luarilor aminte.

Iar de nu se intampla asa, fac cate un gest necugetat, cum a fost cel de a-mi infige ochiul in gardul viu de-afara, in timp ce ma aplecasem brusc sa recuperez ceva ce-mi cazuse.

In cateva secunde, albul ochiului s-a inrosit, pe langa durerea ce-o simteam acolo, de intensitate moderata, totusi.

Un telefon pe care am avut, din fericire, cui sa-l dau – a n-a oara, semn ca Cineva de-Acolo de Sus ma iubeste si mi-a trimis ingeri in carne si oase sa aiba grija de nebuniile sau nesansele mele -  m-a linistit. O compresa cu apa rece aplicata pe pleoapa inchisa, pentru 30 de minute, a ameliorat necazul. Apoi roseata a disparut.

“Eu cand ma doare ceva, ma linistesc daca ma uit la un film. Mai ales daca e unul pe care l-am mai vazut, e si mai bine!” – ma invata Maria mea, ocrotitoare si cu obrajii inca imbujorati de rubeola. Acum rosetile s-au uniformizat, arata ca venita de afara dintr-un ger napraznic. Si mi se pare ca incet, incet se retrag.

Azi merg sa-mi scot firele de la mica incizie ce-am avut-o la sfarsitul lui decembrie.

Rezultatul analizelor e negativ, am sarit intr-un picior de bucurie acum cateva zile, cand, pe strada mergand, m-a sunat al doilea inger sa-mi spuna, bucuroasa (e o ea), vestea cea minunata!… Am simtit in tonul vioi al vocii ei ca era de bine, de la primele cuvinte.

Apoi ma intorc la copil, impreuna cu care voi lucra la micul ei goblen cu cap de pisic, primit de Craciun. Cand va fi gata, il vom inrama si-l vom atarna in camera ei. Il va iubi toata viata, fiindca se ataseaza mult de micile ei obiecte care-i amintesc de cei dragi.

Micile sau marile daruri ale vietii ne sunt date ca sa le daruim inapoi in lume…

E motivul pentru care scriu in acest moment.

E motivul pentru care simt in mine dorinta de a multumi si de a aprofunda lectiile ce-mi sunt date, periodic, din partea nevazuta a fiintei mele.

De leagan

De cand era micuta, junioara adormea cu “Danila”. Si acum la fel…

O suita de melodii linistitoare, care mai de care mai frumoase.

Acesta e ultimul de pe cd, preferatul meu: