Aseara a fost cer senin, astfel incat s-au putut vedea o multime de stele si constelatii, prilej de bucurie pentru toti trei.
Jupiter
Marte
Orion
Carul mare
Maria deja recunoaste cateva dintre ele, deci “se pricepe bine la astronomie”!… 
Vine primavara, e un adevar, dovada si acoperisurile care s-au despovarat de zapezi…
Ma ingrijoreaza doar replica finala a robotului uman (Blade Runner):
All those moments
will be lost
in time
like tears in the rain…
O melodie rascolitoare, din celebrul film “Blade Runner”…
Dor de Primavara!
M-a inspirat Tiberiu ca sa readuc aici aceste amintiri, scrise cu ceva ani in urma…
M-am trezit azi cu amintiri din primii mei ani de absolventa. Amintiri cu gari adormite, cu trenuri intunecoase si goale la primele ore ale diminetii dar care pe parcurs deveneau arhipline… Si mi-l amintesc pe fratele meu care m-a condus odata si a zabovit cu mine in compartiment cateva minute, intr-o tacere plina de sensuri, cum numai el stia s-o faca. Fara sa spuna multe cuvinte, prezenta lui ma intarea, era un tonic grozav.
Apoi se auzea suierul locomotivei, el cobora si ne faceam cu mana pana nu ne mai vedeam, pastrand stravechiul ritual al copilariei… Inchideam fereastra, inchideam ochii si chiar atipeam o vreme, pana cand venea controlorul. Biletele le tineam mereu la indemana, mi-ar fi displacut sa le caut la lumina chioara si de local de mana a doua a vagonului sau mai rau… la lanterna slujbasului morocanos ca incepe lucrul la ore asa de incomode…
Apoi soarele incepea timid sa rasara.
Calatorii erau de obicei cam aceiasi, navetistii rodati ai fiecarei zile. Eu ii intalneam doar saptamanal si chiar si asa ii stiam pe de rost. Intai se auzea vocea sonora unei femei foarte guralive, comentand diverse emisiuni tv, vedete, faze hilare, retete culinare… In rastimp tricota. Mai erau taranci cu basmale si cu papornite ticsite de lactate si legume pe care le vindeau in oraselele de deal, liceeni zgomotosi ce fumau pe culoar si flirtau cu liceene blindate de farduri stridente si parfumuri ieftine, cu iz naiv de lacramioare si alte flori de o suavitate incontestabila… Mi-i imaginam raspunzand peste o ora la lectia de matematica avand ca tema Operatii cu matrici sau Reguli de derivare (de obicei, ce urma eu sa predau in ziua aceea…) Si as fi putut sa bag mana in foc ca in gentile lor nu exista mai mult de un caiet si poate chiar si un pix, pe ici, pe colo… In rest, seminte (cu cojile carora umpleau una doua culoarele), tigari, telefoane mobile cu apeluri de manele si carti de joc.
Pe masura ce trenul mai atingea cate o destinatie, trenul se mai elibera de zarva si elan tineresc, iar nervii mei mai capatau cate o portie de destindere… Priveam la dealurile pasnice cum dansau inlantuite la ferestre, vedeam pomi infloriti, vai fericite cu iazuri mici, vaci ce pasteau linistite, gaste minuscule si albe, norisori de primavara… Era un imens si nesfarsit tablou viu ce ma umplea de energie.
Cand incepea sa se intrezareasca orasul ma apucam si eu sa-mi strang metodic bagajele, sa ma imbrac si sa-mi pregatesc coborarea pe peronul ultimei destinatii. Paseam pe asfaltul alb si insorit si brusc ma trezeam la realitate. Ma uitam la ceas, masuram minutele, inima incepea sa-mi bata cu putere… Realizam ca eram o profesoara care trebuia sa intre la timp in clasa, asa ca se impunea un ritm mai saltaret.
… Descuiam usa cu cheia, asezam bagajele intr-un ungher… Schimbam alura sportiva cu amintiri de calator cu una mai asortata catalogului… Imi spalam obrajii cu apa rece si ma analizam cateva secunde in oglinda, avand un schimb de replici cu mine insami, dezaprobandu-mi paloarea si privirea obosita. In urechi mai auzeam inca ritmurile trenului, muzica si imagine ruland necontenit spre alte meleaguri ce nu-mi erau menite… Asezam pe obraji putina culoare, creionam usor pleoapele superioare si-mi inveseleam zambetul cu putin ruj.
Coboram, strabateam micuta curte a liceului si apoi imi ascultam pasii regulati cum cantau pe coridoare cu ecou, tinand catalogul mare cat o carte a vietii sub brat. “Buna ziua…”, suna invariabil glasul meu. Si liceenii, care m-asteptau, se ridicau pe rand, sfidand disciplini de lemn, ca apele in fantani arteziene.
Si-o noua saptamana incepea.
Am adormit aseara devreme, si un sarut gingas m-a facut sa ma trezesc in fericire, ca o floare ce-si deschide petalele.
Ocupasem tot patul, pe diagonala!… 
Am suras, intre vis si realitate…
Eram in Rai si o lumina blanda ne ocrotea bucuria.
Sigur de acolo ne cunoastem, si cu certitudine ne vom mai intalni si-n alte vieti, sa ne fim unul altuia tandrete!…
…
Pentru zilele pe care le traim azi.
Am izbucnit in lacrimi ascultand-o si l-am imbratisat tare pe dragul meu sot, multumindu-i ca exista si ca este omul extraordinar care este!
A zambit cu zambetul lui cald si bun si am plans eu si pentru el…
Multumesc, Angela Gheorghiu!
Multumesc, Dan Bitman!
Doi ingeri stralucitori…
Nu in fiecare zi suntem senini si linistiti, din cand in cand mai apar si obstacole care ne dau de furca si la care poate nu stim sa reactionam daca alegem serenitatea ca mod de a fi.
Daca traim curat si pozitiv, rautatile altora ne pot surprinde ca din oala si e mare lucru sa gasim raspunsuri inspirate la ceea ce ne provoaca.
Ieri a fost una din zilele acelea.
Ieri am fost, pentru cateva ore, ca bunicul.
Adica am rostit adevarul in fata cui trebuia, si cui merita sa i se smulga masca de pe figura.
Am fost atacata si am ripostat.
Ma indoiesc ca va mai incerca cineva sa ma muste.
Sunt un Caine intr-un an al Dragonului, un an plin de provocari si greutati, si incercari fel de fel, insa voi face din el sa fie un an foarte bun, indiferent de circumstante!
Amintiri pe care le-am scris acum ceva vreme, le readuc astazi aici.
Bunicul meu a fost un om dintr-o bucata, care a luptat la vremea lui si in felul sau propriu impotriva coruptiei si a nonvalorii, neacceptand compromisurile care azi sunt la ordinea zilei, facand ordine si curatenie pe oriunde calca.
Il vad si acum cu ochii mintii inaintea mea, pe un scaun din mica lor bucatarie, a bunicilor.
“La cat am dreptul din torta asta?…”, intreba, glumind. “Eu ma ingras doar cand va vad pe voi mancand”, se adresa cu umor nepotilor.
Apoi servea incet din felia lui cu desert, metodic si cu multa seriozitate, asa cum facuse mereu toate lucrurile in viata.
Cand termina, isi umplea paharul cu sifon si incepea sa povesteasca din trecut, iar noi il ascultam si nu-l intrerupeam niciodata…
Doar secundele vechiului ceas din perete isi continuau mersul, nestingherite, cu pasi discreti de catifea, pe ele bunicul nu se supara nicicand…
Aceleasi amintiri, vechi ca si stancile si neclintite, cu aceleasi cuvinte, peisaje si scene de viata pline de forta si expresie, mai puternice chiar decat propria lui fiinta…
“Esti copil atata timp cat iti traiesc parintii”, spune. Si simt ca are dreptate.
Era fiu de tarani banateni, paori, cum ii placea sa spuna. Fotografiile cu strabunicii miros a trecut ingalbenit. Doar licarul viu al ochilor lor razbate din decenii ingropate in colb, evocand vorbe de duh ce-au rezistat mai multor generatii.
“Sfaturile mamei sa le pastrezi mereu ca pe-un sirag de margele pretioase si doar cand te vei afla la ananghie sa rupi cate una, asa vei trece de primejdie…”
“Viata este ca o roata ce trebuie s-o urci cu grija pe un deal. Dar sa fii cu mare bagare de seama, ca odata ce i-ai dat drumul, ea se rostogoleste si coboara… Si nu se mai opreste decat cand a ajuns la poale.”
Il vad la masa lui neagra din lemn masiv, in timpul lectiilor de matematica din vacante. Un profesor de moda veche ce nu glumeste nici cu nepotii. Profesorul de care te rusinezi cand nu stii bine teorema, ca s-o aplici corect. Profesorul care-ti cere sa fii riguros in gandire si sa nu incerci sa probezi jumatati de masura. E suficient ca ochii tai sa-i intalneasca privirea albastra, metalica, scrutatoare, ca sa intelegi ca in viata nimic nu se construieste fara organizare, fara un arsenal de axiome si principii pe care se sprijina tot Universul.
Bunicul e veteran de razboi. A condus un pluton si a dormit in nopti cu viscol in Tatra, pe zapada, zdrentuindu-si piciorul, aducand cu el acasa povesti cu unguri, cehi si rusi si intamplari cutremuratoare, cu terenuri minate si gloante ce-i vajaiau straniu pe langa urechi. Si acum le mai aude uneori, de aceea stinge televizorul cand, inainte de ’89, ruleaza cate un film cu eroi ce mor printre tunuri si grenade. Chiar daca nepotii doresc sa vada mai departe… E televizorul lui, e casa lui, e linistea lui. E inima lui infrigurata ce nu mai vrea sa-si aminteasca.
Bunicul a invatat cu multa ravna la scoala, ca sa vina acasa doar cu note mari, pe masura muncii tatalui lui. “Eu n-am muncit la boier de opt, baiete…”, ii spunea acesta cand, arareori, in carnet mai aparea si-o astfel de nota.
Mi-l amintesc ascultand cu emotie la radio Simfonia a noua a lui Beethoven si formand numarul de telefon al tatalui meu pentru a-l ruga pe acesta sa asculte la unison cu el… Conducandu-ma in prag inaintea plecarilor mele saptamanale la gara, spre trenurile istovitoarelor navete din primii mei ani de invatamant… Rugandu-ma sa-mi gasesc alta locatie pentru al doilea an… Apunand incet, rasfoind proaspatul meu album de nunta si multumindu-ne, mie si sotului meu, pentru ca l-am vizitat in acel sfarsit de saptamana… Urandu-mi pentru ultima data “La multi ani!…” de ziua mea, cu mari stradanii in vocea-i tot mai stinsa…
Intr-o noapte, l-am visat razand intr-un fel fortat si straniu, nefiresc si dis- de-dimineata, trezindu-ma, am avut un sentiment ciudat. Am sunat si bunica mi-a spus ca toata noaptea aceea fusese un chin pentru el, avusese o criza de inima.
Apoi, la cateva luni, un telefon ne-a anuntat ca se stinsese.
Ascultam in micuta capela slujba lui de inmormantare. Pe o ferestruica intrezaream campuri verzi si stiam ca sufletul lui e in drum spre ele. Se auzeau ciripind pasari cu glasuri de argint.
Si ceasul cu pasi catifelati, da, cel cu limbi de arama… se oprise in loc. Si nimeni nu si-a mai amintit sa-l traga vreodata.
Altminteri, cu siguranta ar fi continuat sa povesteasca in locul bunicului, in ritm calm si batranesc, la nesfarsit, vechile amintiri si invataminte pe care peretii le inganau de-amar de timp…
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Amin.
Cum unde? Tot in noi, n-au plecat nicaieri.
Fetele de altadat’ au acum papusi mari si vii pe care le imbraca, le dezbraca. Papusi carora le dau sa manance, pe care le alinta si le strang in brate! Sau animalute iubitoare si calde, numai bune de mangaiat si ingrijit!
Baietii inca se joaca de-a v-ati ascunselea si impuscatelea (in timpul liber, desigur…), insa pe net.
Ma uit la dragul meu de barbat cum se urmareste strategic pe dupa niste ziduri fasciste cu alti jucatori online.
“Bum, bum, poc, poc!!…” Ma intreb cine or fi acei barbati, adulti sau copii, sau adolescenti. Dar lor oricum nu le pasa, doar joaca. Nu-si doresc niciodata sa-si cunoasca fetzele, nici sa socializeze. Le ajunge fugareala, adrenalina.
Cand joaca, e total transpus. Nu mai aude si nu mai vede nimic, decat cu greu. E drept, are si castile in urechi, un obicei mai nou deprins dupa ce – cu greu – a notat ca ma zguduie psihic sunetul de mitraliera, strigatele de comanda si urletele impuscatilor.
Daca sunt la usa, inutil sa sun sau sa bat. Caut cheile in marea poseta pana le gasesc si intru.
Nu-si intoarce privirea, dar stie, simte ca am venit Eu si nu hotii.
“Aaahhh!… ” striga. “M-au impuscat!”, exclama cu naduf si rade.
Din cand in cand se mai aude in fundal un pian nemtesc cantand infundat si sinistru “Fur Elise” sau cate o voce feminina spunand “nu stiu ce” neimportant in germana. In joc e doar ideea ca femeia exista, de ceea ce face sau cum obtine nimicurile dupa care se tanguie nu e nimeni interesat!… Nu e timp de asa ceva, iar daca gresesti si asculti, atunci pierzi ritmul si esti ciuruit!…
Acum, de cand a dat Dumnezeu zapada, vechi distractii reinvie!
Sunt buni si tatii la ceva, cum nu!…
Se scurge cu viteza, acum e dimineata, in clipa urmatoare e din nou seara.
Scena plecarii din casa are cateva momente identice in fiecare zi: imi scot cheile si telefonul mobil, apas pe butonul de pornire al acestuia, ma uit cat este ceasul, incui si o pornesc spre lift.
In drum spre serviciu, constant, doar poate in locuri diferite, intalnesc aceleasi persoane. Pe unele le cunosc, ne salutam reciproc, cu unele chiar schimb cateva cuvinte…
As mai scrie cate ceva, caci idei mai apar, dar nu e timp si nici liniste. Mereu ma perturba cate ceva de la limpezime, incat las doar zapada sa se astearna afara.
Imi promit mie insami ca “o sa” fac intr-un viitor apropiat si altceva decat obisnuitul cotidian, asa cum altadata reuseam.
Anul acesta se intampla niste schimbari, le vad in jurul meu pretutindeni si le simt.
Ma rog doar sa raman pe pozitii, intr-un con de lumina benefica, si sa nu capitulez de la valorile mele, si de la idealuri.
Iubirea e singura care ne va salva!…
Traiti frumos, bucurati-va sufletul cu tot ce intalniti bun in calea voastra, si, ca o parafrazare a unei reclame celebre, pentru sanatatea dumneavoastra, evitati excesul de orgoliu si atasament de cele materiale!
O zi buna!
Cum va spuneam, a nins si pe la noi!
Pentru cateva ore, joi, cartierul arata ca-n Paradis, sau nu chiar, caci anul acesta s-a lasat si cu trunchiuri de copaci prabusite peste alei si peste masini… Devenise cu adevarat dificil sa te strecori prin unele locuri.
Apoi, masinile (dupa care la inceput dadeai cu tunul, as fi vrut si eu sa dau de un taxi si n-a fost chip) au inceput, una cate una, sa murdareasca drumurile si drumeagurile, trezindu-ne la realitate.
Pentru azi si maine se anunta noi ninsori.
Copiii vor fi din nou in extaz, uitand (unii) drumul catre sala de clasa!…
Noi absente vor umple cu gratie niste rubrici, si primele lucrari din acest an se vor intoarce imbujorate de note inapoi in mainile “educabililor”…
Alte noutati de pe frontul de sud:
Invatamantul romanesc e inca axat pe duritate si impunere, nimic nu se clinteste de jde ani.
Ne lipseste acut, tuturor, iubirea.
Avem prea multa tehnologie si prea putina compasiune, si ce e mai grav, simtul umorului e pe cale de disparitie!
Fabricam mici genii pe banda rulanta, fortandu-ne piticii cu matematici grele ca pietroiul, cu meditatii de la clasa I, cu olimpiade si concursuri ambitioase care sa le certifice capacitatile mentale dezvoltate si care sa faca din ei oameni!
Noi, romanii, nu stim sa punem punctul pe “i” si sa ne cerem drepturile. Ne aliem cu minciuna si acceptam mai usor spiritul de turma decat logica bunului simt!…
Dar las’ ca maine va ninge iarasi si nu va mai conta!!
