Ma tot indemn pe mine insami sa fiu calma si inteleapta, sa degust cu cumpatare si luare aminte fiecare clipa.
In loc de asta, uneori mai alunec si eu pe langa, ca tot omul.
Ieri am fost in fierbere toata ziua, fara sa-mi pot explica de ce.
In astfel de zile, ma joc de-a surfingul pe valul vietii, vrand sa ma mentin mereu deasupra spumei, sa nu ma contrazica nimeni, sa am eu ultima vorba ce vibreaza imprejur.
Valul perfid si transparent al orgoliului imi inconjoara umerii tocmai atunci cand ma autoiluzionez ca (poate) am mai urcat o treapta pe scara luarilor aminte.
Iar de nu se intampla asa, fac cate un gest necugetat, cum a fost cel de a-mi infige ochiul in gardul viu de-afara, in timp ce ma aplecasem brusc sa recuperez ceva ce-mi cazuse.
In cateva secunde, albul ochiului s-a inrosit, pe langa durerea ce-o simteam acolo, de intensitate moderata, totusi.
Un telefon pe care am avut, din fericire, cui sa-l dau – a n-a oara, semn ca Cineva de-Acolo de Sus ma iubeste si mi-a trimis ingeri in carne si oase sa aiba grija de nebuniile sau nesansele mele - m-a linistit. O compresa cu apa rece aplicata pe pleoapa inchisa, pentru 30 de minute, a ameliorat necazul. Apoi roseata a disparut.
“Eu cand ma doare ceva, ma linistesc daca ma uit la un film. Mai ales daca e unul pe care l-am mai vazut, e si mai bine!” – ma invata Maria mea, ocrotitoare si cu obrajii inca imbujorati de rubeola. Acum rosetile s-au uniformizat, arata ca venita de afara dintr-un ger napraznic. Si mi se pare ca incet, incet se retrag.
Azi merg sa-mi scot firele de la mica incizie ce-am avut-o la sfarsitul lui decembrie.
Rezultatul analizelor e negativ, am sarit intr-un picior de bucurie acum cateva zile, cand, pe strada mergand, m-a sunat al doilea inger sa-mi spuna, bucuroasa (e o ea), vestea cea minunata!… Am simtit in tonul vioi al vocii ei ca era de bine, de la primele cuvinte.
Apoi ma intorc la copil, impreuna cu care voi lucra la micul ei goblen cu cap de pisic, primit de Craciun. Cand va fi gata, il vom inrama si-l vom atarna in camera ei. Il va iubi toata viata, fiindca se ataseaza mult de micile ei obiecte care-i amintesc de cei dragi.
Micile sau marile daruri ale vietii ne sunt date ca sa le daruim inapoi in lume…
E motivul pentru care scriu in acest moment.
E motivul pentru care simt in mine dorinta de a multumi si de a aprofunda lectiile ce-mi sunt date, periodic, din partea nevazuta a fiintei mele.
Îmi place să vă însoţesc, din virtual, ca din umbră, pe drumul vostru.
O să încerc.
Vă şi văd împreună lucrând la broderie.
Să ai grijă de tine, Acuarele.
Îmi place sfatul Mariei cu filmul.
Iti multumesc, Diana, pentru prezenta ta constanta si pentru gandurile luminoase indreptate spre noi!…
E bun sfatul, a observat ea ca ne putem “regla” intensitatea emotiilor prin distragerea atentiei de la ganduri negative…
Să trăiești ca să dăruiești… cred că e cel mai “cu sens” mod de a trăi…niciodată nu rămâi sărac. Dimpotrivă.
Ai grijă de tine!
Iti multumesc, Convietuire!… Binecuvantati cei ce pot darui, ai dreptate.
Cred ca toti avem momente in care vrem ultimul cuvant si la mine mereu urmeaza o “lectie”. Importanti (cred eu) sunt acei pasi marunti pe care ii facem pentru a intelege cum stau lucrurile.
Ma bucur de bucuria ta si sper sa fie tot asa si felicitari pentru frumoasele indeletniciri pe care le aveti voi, fetele!
Minunata piesa!
Daca nu toti, majoritatea oamenilor trec si prin astfel de momente!…
Da, intotdeauna urmeaza si morala povestii, reversul medaliei… Intoarcerea la start.
Azi am avut o zi lina, frumoasa, in care nu am mai stiut de “mine – cea de ieri”…