Mă aflam ieri după-amiază într-un magazin, mă pregăteam să plătesc la casă, când uşa se deschide şi o doamnă în vârstă foarte indignată intră, revendicând un rest de bani pe care uitase să şi-l ridice de pe tejghea.
Era mică de statură, complet căruntă, slabă şi tremura cu demnitate, expunându-i necontenit vânzatoarei situaţia: era foarte bolnavă, avea ameţeli mari şi ieşise în grabă. Apoi îsi amintise de restul pe care omisese să şi-l ia. “Doar ce am ieşit”, explica ea.
Vânzatoarea, o fată tânără, încerca, sau mima că încearcă să-i justifice logic întamplarea: Vazuse banii, îi trecuse în casa, iar bonul îl aruncase. Îşi imaginase că era un ciubuc? Poate ca da, dar poate că nici atât. Pur şi simplu, acţionase cu indiferenţă.
Este alarmant modul în care atâţia oameni reuşesc, printr-o exprimare clară şi hotărâta, să faca nedreptatea să pară dreptate, jucând astfel o variantă de “alba-neagra” cu naivii şi slabii de înger care nu sunt în stare să sesizeze linia cea dreaptă.
M-a străbătut un fior rece şi am tacut, privind bătrâna. Lumea întreagă, Timpul, păreau că se opriseră în loc.
Vânzatoarea i-a sugerat să aştepte să plătesc eu întâi, ca apoi, după ce ieşeam, să se descurce ele amândouă.
N-am vrut să accept, şi nici n-aş fi putut. Am spus că pot să aştept. Puteam să-mi permit o fărâma de timp, lăsasem copilul acasă în siguranţă, cu bunicii, jucându-se, aşa că n-aveam ce să pierd.
Batrâna scoate toate lucruşoarele din plasa de pânză şi le reaşează într-un coş de plastic… Ca şi când ar obliga timpul să se întoarcă în urmă cu 5 minute.
Straniu şi strâmb proces…
Vânzătoarea extrage din aparat rola cu bonuri tastate şi recalculează restul: Un leu şi douăzeci de bani.
Privesc împietrita fiecare gest al clientei, expresia mâinilor albe, nesigure, fermitatea hotărârii de a-şi face, totuşi, “dreptate”.
Mă gandesc la “Jurnalul fericirii”, pe care bunul Steinhardt l-a lasat aici pe pământ pentru noi, ca pe un manual de omenie, ca pe o hartă a vieţilor noastre, luate împreună sau separat.
Ce înseamnă pentru majoritatea dintre noi o sumă atat de mica şi ce înseamnă pentru alţii mai nevoiaşi?
Sunt oameni pe care nu-i cunoaştem şi care-şi ţin durerile în ei, nimănui mărturisite.
Ce mai poţi cumpăra azi cu un singur leu? Un morcov sau un păstârnac, şi poate un cartof. Poţi fierbe puţină supă, care ajunge, să spunem, două zile. Două zile în care alţii dau cu piciorul, înjurând şi blestemând soarta crudă.
Valorile nu sunt şi nu vor fi niciodată aceleaşi pentru toată lumea.
De aceea suntem atat de departe unii de alţii, deşi locuim la o aruncatură de băţ unii de alţii.
Bătrâna iese, încă suparată, şi pe bună dreptate…
“Ma simt foarte rău”, spune.
Vânzatoarea tace şi, vazându-mi expresia gravă a feţei, ceva se mişcă şi în ea.
Magazinul devine pentru câteva secunde o mare şi tainică Biserică, luminată doar de lumânarile conştiinţelor noastre.
Îi văd ochii fără să-i privesc, cumva vede şi ea, cu un străfund al sufletului, ceea ce mi se arată şi mie.
Dar o voce interioară mai puternică, pe care-o simt într-un rictus abia ascuns al gurii ei, îi răsuceste judecata: “Trăim într-o lume de ciudaţi şi de anormali”.
Ies, neconvinsă că a înţeles sau că va înţelege vreodată ceva.
Trăim într-o lume atat de rece, de oarba şi de surda! Deşi, în mod ironic, tocmai traversăm un secol al comunicării, al tehnologiilor celor mai avansate întru relaţii şi legături interumane.
Bineînteles că nu pot să nu-mi amintesc de bunica mea şi cu această ocazie, şi de faptul ă niciodată ea nu avea bani mulţi de cheltuială, că preţuia fiecare leuţ, cheltuindu-l cu chibzuială pe ce trebuia, şi nu pe ce se nimerea.
E o lecţie greu de deprins pentru noi, cei de azi, care nu rezistăm strălucirii atâtor produse din rafturi, tentaţiei de a ne rasfăţa orgoliile cu tot ce e mai “trendy”, de a cheltui tot mai mult pe lucruri tot mai nefolositoare.
E o întâmplare din acelea care sunt menite a nu fi vreodată uitate, într-o viaţă de Om.
Cândva, o voi revizualiza cu ochii minţii, peste multe punţi de timp. În altă parte.
